Oare la câte lucruri renunțăm din teamă? Ne este teamă de respingere, de eșec, de abadon, de necunoscut, etc. Toate acestea ne amândă visurile și obiectivele și ne încarcă negativ. Curajul înseamnă să faci ce ai de făcut atunci când îți este frică.

Când ne gândim la frică, luăm întotdeauna în calcul opțiunea ca ea să fie un avertizor, prin componenta ei sănătoasă care ne protejează de orice pericol ar amenința integritatea noastră fizică, psihică, materială sau relațională. Frica ne apără și ne ține departe de primejdii. Dar cum evaluăm potențialul primejdios al unei situații? Dacă este clar că nu trebuie să provocăm un tigru în sălbăticie, nu este la fel de clar de ce nu începem proiectul acela la care tot visăm sau de ce nu invităm în oraș o persoană care ne place.

Oamenii pe care îi etichetăm curajoși experimentează fica, o cunosc și o simt la fel ca noi toți ceilalți. Dacă nu ar face-o nu ar fi curajoși, ci iresponsabili. Diferența este că aceștia analizează obiectiv o situație și decid să aibă curaj indiferent de ce simt în interior. De aceea se și spune:

„Dacă nu ai curaj să faci un lucru, fă-l așa speriat cum ești”.
Curajul poate fi o lecție de viață și ne poate lua timp să îl învățăm, să îl interiorizăm și să acționăm în baza lui. Iar acest lucru se va întâmpla atunci când ne acceptăm frica, atunci când o asimilăm ca parte din noi, ca trăire firească. Ea ne atrage atenția că suntem într-o situație nouă, necunoscută, ne poate ajuta să fim precauți și prevăzători, având astfel o conotație pozitivă. Devine nocivă atunci când ne blochează acțiunea. Iar acest lucru se întâmplă când ne pierdem în propriile gânduri și scenarii, când anticipăm prea mult și renunțăm prea ușor la un obiectiv.

Acceptarea fricii înseamnă acceptarea propriilor imperfecțiuni și vulnerabilități. Înseamnă acceptare de sine. Pentru a ne vedea pentru ceea ce suntem și a ne îndrepta către cum ne-ar plăcea să fim sau să facem lucrurile, avem nevoie de bunăvoință față de noi înșine. Avem nevoie de atenție acordată propriei persoane, de îngăduință și răbdare. În copilărie, când am încercat să mergem și am căzut, acest lucru ne-a speriat. Dar nu am renunțat, iar azi știm să mergem. Atunci, am primit încurajările celor din jurul nostru, rădarea lor, iar noi ne-am dat timp să învățăm, am acceptat eșecurile și le-am depășit. Treptat, maturizându-ne și interiorizând prea multe critici, păstrând în minte amintirea dezamăgirilor și nereușitelor, am pierdut acel curaj din copilărie, acel îndemn pe care ni-l ofeream singuri de a încerca până reușim. Dar îl putem regăsi, întrucât el încă există în noi.
Desigur, în viață, pot exista obiective la care renunțăm. Dar pentru ca renunțarea să fie constructivă, fie obiectivele sunt redefinite, fie locul lor este ocupat de altele în acord cu noi și nevoile noastre. Renunțarea din teama de a încerca, din neîncredere în forțele proprii, ne blochează dezvoltarea personală și a a potențialului propriu.

Imaginează-ți un lucru pe care vrei să îl faci, dar de care îți este teamă. Acordă-ți câteva minute de liniște în care să vizualizezi ceea ce ți-ai dori. Apoi permite-ți să simți frica fără să te judeci pentru ea, fără să acționezi în baza ei, fără să îți muți atenția de pe obiectiv din cauza emoției resimțite. Acceptă ceea ce simți fără a eticheta cu „așa nu e bine/ nu trebuie/nu sunt în stare”. Acceptă nevoia ta de a conștientiza teama. Accept-o ca parte din tine. Odată ce vei înțelege că nu trebuie să aștepți să nu mai simți frică pentru a face un anumit lucru, vei găsi resursele de a compensa prin curaj ceea ce simți. Iar acest lucru înseamnă expunere, inițiativă, acțiune.
În plus, odată ce vei începe să faci, vei înțelege rolul reglator al fricii și cum aceasta este chiar cea care generează curajul. Oare poți fi curajos dacă faci ceva de care nu îți este frică? Nu este un act de curaj să mănânci zilnic, nu?

Îți recomand exercițiile de mindfulness pentru a învăța, treptat, să te reapropii de tine, să te accepți, să fii mai atent la ceea ce se petrece cu tine și să te privești dintr-o perspectivă mai binevoitoare. Încercăm prea des să fim perfecți și uităm că imperfecțiunile sunt cele care ne dau unicitate, care ne definesc, care ne fac autentici. Să te accepti pentru ceea ce ești, este un prim act de curaj pe care ți-l recomand.